Horațiu Ripa, 11.04.05
Arta pe la colțul blocului
Uite așa, neavând io somn azi noapte, ros de întrebări filosofico-metafizice, mi-am ocupat neuronu’ astenizat de primăvara curentă cu etern tânărul subiect al manelelor și a altor fenomene sociale, cum ar fi telenovelele, fotbalu’ și cărțile lu’ Daniela Oțel. Nu pen’că vreau să găsesc o soluție să le scot din viața mea; pentru o parte din ele am telecomanda, pentru alta posibilitatea să aleg de pe tejghea și pentru ultima am levierul de la mașină cu care îi intimidez pe fanii care țin neapărat să împărtășească tuturor preferințele proprii. Ci pur și simplu să aflu de ce e plină lumea de ele. Cum am mai zis pe undeva, Socrate, un prieten, spunea că dacă pui întrebările corecte vei ajunge la adevăr.
Și, urmând firul logic, am ajuns să mă întreb cum naiba, pe vremea lui Mozart, de exemplu, distracția maselor era muzica cultă, chiar dacă în forme bufe, de vodevil, sau muzica cultă laică, dansurile, menuetele. Sunt de acord cu Murphy, care le zice bine când afirmă că inteligența pe pământ e o constantă, iar populația e în continuă creștere, ceea ce justifică într-o bună măsură trendul de recățărere în copac a multora dintre semenii noștri, da’ totuși prăpastia de la Mozart la Guță e atât de mare încât până și rudele noastre, primatele mari, îl preferă pe primul celui de-al doilea. Ba chiar putem coborî serios pe treptele evoluției și tot Mozart va rămâne preferatul auditoriului format din gastropode, de exemplu. Și atunci ce naiba s-a întâmplat?
Oarecum plictisit de explicația clasică prin care se dă vina pe mass-media - ce, pe vremea copilului minune Wolfgang Amadeus n-o fi fost și vre-un Hadrian? Și în secolu’ XVIII ce media l-a promovat pe unul în detrimentul celuilalt? - deci sătul de explicația clasică, mi-am zis: ia hai să mă uit io la contraofertă. Adică la ceea ce, îndeobște, este prins sub cuvântul generic „Arta”.
HORROR!!!!
Muzica
Chiar pentru un individ cu educație muzicală, cum pretind că sunt, o pisică băgată într-un sac și bătută cu lanțul + 20 de scaune rupte + cretă scârțâită pe tablă nu se poate sub nicio formă numi muzică. Chiar dacă compozitorul vrea să redea feeling-ul pe care l-a avut după ce a recepționat un șut sănătos în testicule. Nu e vorba neapărat de ermetism, adică asta e pentru o elită - la urma urmelor, pentru cine compuneți, fraților, pentru colegii de breaslă? - ci de bătăturile de pe timpane, de pielea de găină și frisoanele induse pe tot corpul, de riscul de a rămâne impotent ca efect secundar. Înduioșător este să te uiți la haita de snobi, care, bineînțeles, suferă la fel ca tine, dar stau cu ochii închiși, gura ușor căscată, mâinile împreunate și trăiesc fenomenul. Și care la sfârșit își dau cu părerea: interesant, revoluționar, meditație filosofică etc. Dacă te pune naiba să spui „Ce dracu’ a fost asta, s-a prăbușit un MIG?” ai devenit un paria incult și tâmpit, incapabil să pătrundă sensurile ascunse ale creației, insensibil la sunetul pur, manelistule!
Artele plastice
Cre’că cel mai bun termen ca să definesc ce poți vedea într-o expoziție modernă sunt „chestii”. O serie de ciudățenii care arată ca peștii oceanici de mare adâncime, explodați în urma aducerii la suprafață sau, din contră, obiecte sau ființe obișnuite contorsionate de gravitații de 45g, arse cu acizi, mumificate sau fosilizate brusc. Și alte apariții care amintesc de „Somnul rațiunii naște monștri” a lui Goya. Asta când nu e expusă cârpa cu care își curăță băieții pensulele... Din nou ești un idiot dacă nu înțelegi starea de spirit a individului, forma pură, esența mișcării încastrate în agregatul cu pricina, jocul culorilor. Estetica, chestie absolut desuetă, lipsește cu desăvârșire, că de, nu ne mai împiedicăm de frumos, da’ chiar trebuie să fie fiecare „creație” un mister? De fiecare dată când te plantezi în fața unui tablou trebuie să simți că n-ai sinapsele potrivite? Și că ai nevoie de un profesionist lângă tine să te dumirească (bramburească de fapt, că nici el habar n-are) ce naiba vrea să zică? Oare la examenul de intrare la facultate sunt selectați numai nevroticii?
Literatura
Ei, aici parcă e un pic mai bine, un pic zic!, nu exagerat. O bună parte din poezia modernă seamănă cu definițiile din rebusuri sau, mai rău, sunt jocuri de cuvinte abracadabrante, un fel de incantații wodoo de ți-e și frică să le spui cu voce tare, pe de o parte ca să nu-ți fracturezi limba, pe de altă parte ca să nu se schimbe brusc vremea și să înceapă glaciațiunea înainte de termen. Din (ne)fericire, capacitățile cuvântului sunt mai limitate, mă și mir că un text gen „ladiurg c wjy ,jfas uieyf” n-a erupt din capetele luminate (sau nu știu eu?). Scăpăm naibii de semantică și semiotică, care ne stau în cale. Arta cu A mare își creează propriile cuvinte! Furculița e o mare în furtună și șosetele murdare = creația universului. Nu fi idiot, nu înțelegi nimic, ești redus, unduirea furculiței și dinții ei sunt valuri de furtună înspumate, nu vezi? ... Nu.
Ei, și uite așa am ajuns la rolul Artei (cu A mare). Păi, în mintiuca mea, arta, alături de știință și religie, oferă un mod de reprezentare a universului, care o fi el, universul adică, prin limbaje specifice. Rolul „limbajelor specifice” ar fi să-i faci pe ceilalți să perceapă un fenomen, sentiment, adevăr, fapt etc.; iar specific artei ar fi adăugarea „prin prisma artistului” (ce-mi place „prisma” asta...). Păi, băi frate, când comunicația, transmiterea mesajului sau cum naiba vrei să-i spui e egal cu 0 sau prin preajmă, te mai întrebi de ce lumea îl ascultă pe Costi Ioniță? Măcar ăsta notează cu „mhi-am bătut nevasta, băh, hailailai” noțiunea de „mi-am bătut nevasta”. Doar ușor ermetic, datorat efectului artistic dat de abuzul de consoane nazalizate (poate fi și în urma unor polipi neoperați), dar inteligibil și clar din punctul de vedere al mesajului. Și nu se poate să nu înțelegi după 200 de pagini de înfiorări, joc de-a ba da ba nu, sentimente reprimate sau, din contră, defulate violent că milionarul John vrea s-o reguleze pe chelnerița Mary, femeia pură (chiar virgină pe alocuri) de 32 de ani, s-o ia de nevastă și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, amin.